Recenzie: Neil Gaiman - Oceanul de la capatul aleii
Ca să fiu sincer, e extrem de complicat de vorbit despre acest roman. E prima din cărțile lui Gaiman pe care o citesc dar nu va fi cu siguranță ultima. Oceanul de la capătul aleii este o poveste ce se poate citi din cel puțin două perspective. Una e cea fantastic în care aflăm povestea unui băiețel ce pătrunde dincolo de limitele realității pe care o vedem zi de zi. Cealaltă e povestea ce o minte, supusă unui șoc considerabil în copilărie, a creat-o ca formă de protecție. Care dintre cele două e cea adevărată? Căreia să îi dăm crezare?
Personajul principal, a cărui nume nu ne este dezvăluit, ne destăinuie cele mai adânci temeri ale sale și unul dintre cele mai groaznice episoade ale copilăriei sale, cel de după ziua de naștere unde niciunl din invitați nu și-a făcut apariția. Nopțile sale erau mai întotdeauna dominate de sentimentul de teamă, căci cu siguranță ceva necurat se ascundea în întuneric. Însă după momentul în care mașina familiei a dispărut și s-a dovedit a fi unealta unui sinucigaș, întregul sistem de valori al unui copil de numai șapte ani este complet dat peste cap. Singurul lui refugiu este cel în casa familiei Hempstock, unde cele trei femei, Lettie împreună cu mama și bunica ei, nu fac altceva decât să îi asigure confortul și suportul moral de care băiețelul are nevoie.
