Recenzie "Culoarea purpurie" de Alice Walker

Apărută inițial în 1982, Culoarea purpurie a fost tradusă la noi abia anul trecut, în 2015, iar eu am profitat de ocazie și mi-am cumpărat-o de la Bookfest 2015, unde a fost și lansată. Auzisem despre ea foarte multe lucruri pe canalele de YouTube ale booktuberilor americani, atunci când pe la ei se organiza ceva ce se numește banned books week (săptămâna cărților interzise). Adevărul e că nu toți erau extrem de încântați de ea, și acum, după ce am citit-o, cred că pot ghici și de ce. Însă la acel moment, toate părerile lor nu făceau decât să-mi stârnească și mai tare interesul. Iată că am ajuns s-o citesc și eu, la mai bine de un an de când a intrat în biblioteca mea personală. Dacă mi-a plăcut? La nebunie!! Și nici măcar nu exagerez.

Culoarea purpurie este un roman epistolar scris sub forma (evident!) unui schimb de scrisori, mai întâi din partea personalului principal, Celie, către Dumnezeu, și mai apoi între Celie și Nettie, sora mai mică a acesteia. Fiindcă tot romanul este scris la persoana I, indiferent dacă din punctul de vedere al lui Celie sau din cel al lui Nettie, nu am putut să mă distanțez prea mult de acțiune și de personaje. De fiecare dată avea loc ceva care îmi sfâșia inima și care mă făcea să urăsc faptul că totul este povestit la persoana I. Am empatizat la maximum cu personajul, deși povestea ei îmi era complet străină, și la un moment dat am realizat că tocmai în acest sentiment de empatie stârnit în inima cititorului constă talentul lui Alice Walker. Mai mult decât povestea pe care o spune, care este tulburătoare pe cont propriu, este felul în care Alice Walker a ales să spună această poveste celor care au ochi să… „citească”.

Citește în continuare aici.