Recenzia: Diabolica de S.J. Kincaid
“Nu sunt deloc un suflet bun. Am acceptat de mult că o să termin cu mâinile pline de sânge..”
V-ați imaginat vreodată cum ar fi viața noastră dacă printre noi ar exista roboți, umanoizi, ființe special create în laborator, proiectate să fie asemănătoare oamenilor, dar să se supună acestora complet ? Să îi protejeze și să ucidă pentru ei, să fie lipsiți de sentimente și să se dedice în întregime unui singur scop: acela de a-și proteja stăpânul, de a-l păzi și de a-l urma pretutindeni, de a-și da viața pentru omul căruia îi este complet loial.
În scenariul distopic creat de autoare – acolo unde viața în spațiu este preferabilă vieții pe pământ, din cauza virusurilor și a bacteriilor, microorganismelor ucigătoare, atmosferei îngreunate, radiațiilor solare ș.a.m.d -, umaniozii creați în laborator, proiectați astfel încât să dispună de puteri fizice ieșite din comun, sunt ființe des întâlnite. Sunt monștri pe două picioare, cu aspect fizic înșelător – asemănarea cu ființele umane este izbitoare, doar anumite particularități, extrem de evidente, de altfel, îi dă de gol: privirea rece, goală, fixată asupra interlocutorului, fără normala clipire din ochi, statura impozantă și forța fizică de temut. Forță fizică și ferocitate pe care aceste creaturi sunt învățate de mici să și le dezvolte și să le îndrepte spre orice este viu. Sunt monștri creați cu bună știință, manevrați după bunul plac, înrăiți de mici și folosiți ca un accesoriu al oamenilor puternici. Ei sunt Diabolici în adevăratul sens al cuvântului. Însă oare cine este mai monstru, mai diabolic? Ființa creată în scopuri sângeroase, care-i gata să sfâșie la cel mai mic semn, ori omul care i-a dat naștere?
Citește continuarea aici.
