O voi spune direct și de la început: este o carte etalon în literatura română de după 1990. Însemnările lui Mihail Radu Solcan nu doar că propun interpretări profunde, ample, ale societății românești postdecembriste, dar se transformă în ultima lor parte și în jurnalul unui muribund - devenind astfel și o meditație existențială, atît a autorului, cît și a cititorului. Jurnalul lui Radu Solcan ajunge, într-un fel, echivalentul Cabanei memoriei a lui Tony Judt, un alt spirit critic eminent, stins prematur și în plină putere cognitivă în aceste prime decenii ale noului mileniu, după încapsularea din ce în ce mai strînsă într-o boală cu final anunțat. Incursiunile lui Radu Solcan prin anticariatele fizice și virtuale, consemnate de la un capăt la altul al Jurnalului, sînt precum călătoriile mintale tîrzii ale lui Tony Judt prin Londra adolescenței și tinereții sale, din primii ani postbelici.

Nu că l-ar fi încîntat performanța. Pentru Radu Solcan, un astfel de succes literar era condamnat să fie de rang minor. În această cultură „literaturocentrică” (dar ce cultură nu e astfel?!), cum a caracterizat el cultura română, nu se găsesc premii pentru filosofi. Dar ironia sorții a făcut ca doar odată cu o operă literară să aibă șansa de a fi cunoscut publicului larg. Adept declarat și al prezenței antume de tip low profile, fără Jurnalul postum el ar fi rămas cunoscut doar unui cerc restrîns de cititori de filosofie și de inițiați din zona universitară. Cine ar fi știut, de pildă, că Radu Solcan este cel ce a studiat și lansat conceptul politic al „alegerii răului celui mai mic”, vînturat azi de analiștii de televiziune? Eu abia cum am aflat. Dar mie, ca bucureștean, îmi rămîne totuși imponderabila consolare că poate l-am întîlnit vreodată la metrou, sau am trecut pe lîngă el prin spațiul îngust dintre rafturile de la subsol ale anticariatului de pe Academiei, sau am stat pe același rînd în public la vreo conferință.

Citește continuarea recenziei în Dilema veche.