Probleme în „Paradis“. Toni Morrison
Toni Morrison are o singură mare luptă de dus: lupta cu percepţiile. Prima bătălie, cea cu percepţia rudimentară de „scriitoare de culoare, de origine afro-americană care a luat Nobelul". Într-un interviu, Morrison vorbea despre un roman al său, A Mercy, în care a urmărit un singur lucru: să rupă sclavagismul de rasism. Acţiunea acelui roman se petrece într-o Americă a secolului al XVII-lea, pe când nu erau încă Statele Unite, pe când hispanici, albi, negri erau fie sclavi, fie muncitori sau deţinători de capital, indiferent de rasă. E o formă extrem de nuanţată, dar şi de dură de a schimba datele luptei şi ale problemei.
Cât de importantă a fost pentru viitoarele State Unite lipirea sclaviei de o anumită rasă? Cât de importantă a fost trecerea sclaviei în cheie „exotică", „neagră"? Aşa pune întrebări Toni Morrison. Şi asta veţi citi la ea şi în celebra The Beloved, dar şi în Paradis, romanul pe care vi-l propun azi (ultimul dintr-o trilogie care includea şi romanul Jazz).
Întrebarea din Paradis e repetată de Morrison cu multă tărie şi încăpăţânare de-a lungul carierei: de ce paradisul implică excludere? De ce nu putem fi liniştiţi decât dacă ridicăm un gard înalt în jur care să ne ferească de orice fel de necunoscut? În romanul acesta, personajele sunt două comunităţi. Pe de o parte, Ruby, un oraş izolat fondat de familii de oameni de culoare. De cealaltă parte, situată la câţiva kilometri de oraş, Mănăstirea, o mică societate a femeilor care se retrag acolo ca să-şi revină după abuzuri diferite. Tragedia pluteşte în aer, pentru că violenţa este într-un fel fundamentul ambelor comunităţi. Ruby e un oraş în care domină un rasism fondator: sunt discrimnaţi cei care au în arborele genealogic vreun „intrus" alb. Mănăstirea este un loc de retragere pentru cei abuzaţi. Fundamentalismele se amestecă, rasist, religios, patriarhal. Şi rezultatul e mereu acelaşi.
Toni Morrison se joacă şi cu mintea cititorului. A fost provocarea ei încă de la începuturi. De ce ni se pare esenţială culoarea personajului? Inclusiv în Paradis, este exploatată tendinţa reflexă de a încerca să stabilim rasa eroilor şi a eroinelor. Lectura e dificilă pe alocuri pentru că mobilul crimelor, de exemplu, nu e la vedere „rasist". Ceea ce pare simplă ură pentru culoarea pielii e de fapt o reţea complicată a răului. E ură pentru femei, pentru femei abuzate, vinovate de a fi prea exuberante, pentru femei necredincioase etc. „Codul culorii" pielii trebuie demontat de Morrison. Şi îi reuşeşte cel mai bine. Aceasta este forţa politică a romanelor sale.
Fineţea narativă şi de limbaj i-a fost uneori reproşată ca o piedică în calea lizibilităţii. Da, nu poţi intra într-un roman ca Paradis fluierînd. Îţi trebuie măcar răbdarea de a parcurge 40 de pagini pentru a pricepe codul. Morrison povesteşte la un moment dat o zbatere de culise a editării acestui roman. Romanul începe abrupt, ca o sentinţă: „O împuşcă mai întâi pe fata albă". Autoarea ar fi vrut însă să înceapă cu un personaj având degetul pe trăgaci şi să încheie romanul cu arma descărcîndu-se. Presiunea editorilor a fost foarte mare. Paradis venea la ani buni după Nobel (între timp îi arsese şi casa cu tot felul de manuscrise prinse în interior) şi industria cerea imperativ ceva nou în librării. Mai mult, nici titlul romanului nu trebuia să fie Paradis. Morrison l-ar fi vrut mai degrabă Război. Cei de la Knopf au considerat că cititorii ar putea fi speriaţi de aşa un titlu şi şi-au impus punctul de vedere: Paradis să fie.
Legătura strânsă dintre succesul său comercial şi Oprah Winfrey (lista de cărţi a vedetei are o putere de promovare imensă) se dovedeşte uneori a fi cu dus şi întors. Până să şi refuzi lista lui Oprah aduce succes (a se vedea cazul lui Jonathan Franzen). Ce vă recomand este s-o citiţi pe Morrison, e o scriitoare adevărată, extrem de importantă, aproape necunoscută la noi. Dar nu sunt necitite pe la noi sau semi-dispreţuite cam toate laureatele Nobel? Oare de ce? (Jelinek, Lessing au avut un impact mic la noi, una dintre ele fiind numită de cunoscuţi comentatori „comunistă". Iar Herta Müller e mai mult citată aiurea decât citită).
