Patru romane nu prea vesele
Şi pentru că tot veni vorba despre Europa şi mai ales despre Franţa, după care au tot tînjit americanii, să menţionăm titlul unui roman al cărui personaj principal, indirect, este Parisul. În cafeneaua tinereţii pierdute (Editura ART, 2012, traducerea din limba lui Baudelaire şi Rimbaud aparţine laboriosului poet şi tălmăcitor Constantin Abăluţă) este un roman foarte parizian. Dincolo de topografia oraşului şi cu toate colţurile lui pitoreşti - sau mai puţin, dar cu reverberaţii intense mai ales în memoria afectivă a neparizienilor -, Patrick Modiano, autorul acestui roman, surprinde extrem de atent o anume nausée şi un mal de siècle care plutesc peste tot Parisul. Rătăceşte printre personajele - puţine - ale cărţii, dar se strecoară cu discreţie, în timp şi spaţiu, peste tot. O tînără care, la nici 22 de ani, se sinucide, fără să ştim foarte clar de ce. Deambulările prin diverse arondismente, cu bulevarde şi cafenele, prin propria copilărie şi adolescenţă, Parisul cu bistrouri şi cafenele care fac deliciul vizitatorilor - Julio Cortázar este unul dintre marii lui metatopografi -, rătăcirile unei tinere care nu prea ştie care vrea şi ce caută sînt surprinse în diverse imagini şi ipostaze. Apare şi o mamă, mai mult absentă, apar şi doi bărbaţi, dintre care unul narează o parte din ceea ce nu prea e de povestit, şi un efemer soţ de circumstanţă; Parisul face ce vrea cu locuitorii săi. Un roman cinematografic, în care ar putea debuta o tînără actriţă care să exprime prospeţimea, candoarea, bucuria de a trăi, dar şi neliniştile, nedumeririle, neînţelegerile, lipsa de orizont existenţial, ce-poţi-să-faci-cînd-nu-poţi-să-faci-nimic-şi-trebuie-să-faci-ceva, şi lumea din jur ridică din umeri, indiferentă la ce este în sufletul tău? Aruncatul de pe balcon este soluţia aleasă de eroină. Sau de un autor consacrat, care ştie ce ştie. Şi despre viaţă şi despre literatură. Parisul rămîne la fel de atractiv şi pentru băutorii de cafea, şi pentru cititorii de romane.
