Paris - temă cu variaţiuni
Cu un titlu ca În cafeneaua tinereţii pierdute, romanul lui Patrick Modiano nu se poate anunţa decît ca o rememorare tristă a unui trecut îndepărtat. Cititorul care va lua această premisă în serios nu se va înşela, atît doar că aşteptările îi vor fi depăşite cantitativ, descoperind în volumul din 2007 al autorului francez nu o singură evocare, ci patru povestiri ale tot atîtor personaje ce şi-au legat tinereţea de cafeneaua Le Condé, din piaţa Odéon.
Romanul se constituie din povestea reconstruită de trei bărbaţi a unei tinere femei.
Cum o cafenea îşi conturează o identitate prin consumatorii ce îi devin clienţi fideli, romanul bistroului din piaţa Odéon începe cu prezentarea unor obişnuinţe ce anunţă intrarea în intrigă, care va fi amînată pentru cea de-a doua povestire: „Dintre cele două intrări ale cafenelei ea o alegea întotdeauna pe cea mai puţin vizibilă, aceea pe care mulţi o numeau uşa din umbră". Evitarea precizării numelor şi a rolurilor este o practică ce susţine construcţia în climax a romanului; de la „ea", personajul central devine Louki şi abia apoi Jacquline Delanque, urmînd ca istoria vieţii sale să fie desprinsă treptat din cele patru mărturisiri. Acelaşi contur construit gradat orientează şi plasarea naratorilor. Primul, fostul elev al Şcolii de Mine din Paris, este doar un observator al lui Louki, avînd foarte puţine ocazii de intare în contact cu ea, în timpul serilor prelungite petrecute la Condé; implicarea lui nu întrece cu mult observaţiile pe care Bowing, „căpitanul", le nota în caietul său cu coperte roşii, dorind să fixeze oamenii în spaţiu şi timp, prin nume, adresă şi data intrării în cafenea. Nu întîmplător apare în acest prim capitol imaginea lui Bowing: obiectivitatea însemnărilor sale, dar şi caracterul lor lacunar se potrivesc cu perspectiva celui dintîi narator. A doua poveste îi aparţine lui Caisley, agentul de urmărire angajat de soţul lui Jacqueline pentru a o găsi; aici imaginea femeii începe să prindă contur, cititorului fiindu-i dezvăluite, odată ce ancheta curge, noi informaţii, „singurele ce pot fi mărturia trecerii cuiva pe acest pămînt". Avansînd spre centrul intrigii, cea de-a treia secvenţă este însăşi confesiunea lui Jacqueline, continuînd şi completînd poveştile anterioare cu episoade din adolescenţă. Cea mai detaliată şi mai intensă rememorare, însă, îi aparţine lui Roland, tînărul de care femeia s-a apropiat după ce şi-a părăsit soţul. Avînd două intervenţii succesive, Roland este cel care mărturiseşte obsesia lui şi a lui Jacqueline pentru Eterna Reîntoarcere şi împlinirea prin recursivitate a vieţii. Tot el este şi cel prin care se închide circular romanul, întîlnindu-se, în final, cu primii naratori.
