Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman
“Oceanul de la capătul aleii” este o carte care mi-a produs un mare dor de copilărie şi care mi-a oferit şi o mare revelaţie, aceea că nu încetăm niciodată să fim copii şi că, copilăria este eternă. “Nici adulţii nu arată ca nişte adulţi pe dinăuntru. Pe dinafară, sunt mari şi nepăsători şi întotdeauna ştiu ce fac. Pe dinăuntru arată la fel ca întotdeauna, la fel cum arătau când erau de vârsta ta. Adevărul este că nu există adulţi. Nici măcar unul în întreaga lume. “ Probabil că şi de acest lucru ţine fericirea condiţiei umane, de bucuria de a fi copil, de a te simţi mereu împlinit chiar şi de cele mai mici lucruri. “Nu mi-e dor de copilîrie, ci de felul în care îmi făceau plăcere lucrurile mărunte, chiar dacă lucrurile importante se prăbuşeau. Nu puteam controla lumea în care trăiam, nu puteam părăsi oamenii sau momentele care mă făceau să sufăr, dar mă bucuram de lucrurile care mă făceau fericit. “
Astfel, în acest roman pentru adulți, Neil Gaiman se adresează copilului din adult, adultul reprezentând un concept pe care fiecare dintre noi îl înțelege cum dorește. Ideea centrală a romanului este tocmai faptul că noi, oamenii, rămânem mereu copii, deși căpătăm de-a lungul anilor o carapace de adult. Trupul îmbătrânește, suferă modificări, dar sufletul nu. Rămâne același.
Totodată, putem observa o oscilație între două perspective – oamenii se schimbă sau nu? Autorul se pare că ne răspunde și pozitiv și negativ la această întrebare, parcă într-o încercare de a ne spune că firea umană e mult prea complicată, imprevizibilă pentru a-i atribui o caracteristică concretă. “Nimic nu e vreodată la fel, a spus ea, nici o secundă mai târziu, nici peste o sută de ani. Iar oamenii se schimbă la fel de mult ca oceanele. “
