Neil Gaiman. Un ocean de posibilităţi
Am deschis Oceanul de la capătul aleii într-o mare de incertitudine, dar şi de speranţă. Incertitudine, pentru că din sumar nu reiese dacă cartea este pentru copii sau pentru adulţi; speranţă, pentru că, deşi am apreciat Coraline şi The Graveyard Book, îmi doream un nou roman pentru adulţi, genul de carte care nu i-a mai apărut lui Neil Gaiman din 2005, de la Anansi Boys. Însă incertitudinile au fost spulberate şi speranţele confirmate după numai două pagini şi mi-am dat seama că urma să citesc cu siguranţă o carte pentru adulţi:
„Ştiam că era timpul să mă îndrept spre casa animată şi plină de veselie a surorii mele – care fusese ordonată şi aranjată pentru a fi la înălţimea ocaziei. Aş fi vorbit cu oameni de a căror existenţă uitasem cu ani în urmă, iar ei m-ar fi întrebat despre mariajul meu (eşuat de un deceniu, o relaţie care se deteriorase lent, până la destrămare, aşa cum pare să se întâmple de obicei) şi dacă aveam o prietenă (nici vor bă; nici măcar nu eram sigur că eram capabil) şi despre copiii mei (adulţi acum, fiecare cu viaţa lui, le-ar fi plăcut să fi e şi ei aici). M-ar fi întrebat despre munca mea (e totul în regulă, mulţumesc, aş fi răspuns, pentru că niciodată nu ştiam cum să vorbesc despre ceea ce fac. Dacă aş fi putut vorbi despre asta, n-ar fi trebuit s-o fac. Sunt artist, uneori creez piese de artă adevărată, iar asta umple golurile din viaţa mea. Pe unele; nu pe toate). Am fi vorbit despre cei plecaţi dintre noi. Am fi pomenit morţii.”
Cărţile care au drept personaje copiii pot fi scrise pentru copii sau pot fi despre copii, iar între aceste două abordări e o distanţă ca de la cer la pământ. Deşi în ambele situaţii vocea copilului trebuie să fie la fel de autentică şi de bine realizată, literatura pentru copii este îmbibată de infinitatea de posibilităţi care reprezintă prezentul, dar şi viitorul copilului, plin de incertitudini cuantice. Însă adultul, spre diferenţă de copii, nu va reacţiona decât într-o mică măsură la o astfel de ficţiune, deoarece pentru el, posibilităţile infinite au ajuns finite sau mai rău, singulare, el nefiind decât o sumă de incertitudini prăbuşite în starea fixă a adultului care a devenit. Să-l întorci pe adult spre copilărie, spre baza infinită a conului de lumină a începutului vieţii lui, sa-l călăuzeşti până în mintea copilului care a fost, trebuie să fie unul dintre cele mai dificile – dar şi satisfăcătoare – acte de creaţie artistică.