Liliecii lui Marin Sorescu nu sunt niște șoricei cu aripi
Când m-am apucat de lecturat cărțoiul, nici măcar liliecii ăia ai lui Sorescu nu știam ce erau: animăluțe de noapte sau flori.
Aveam să aflu că erau flori, răsărite prin luna mai, din copacii care împresurau cimitirul satului Bulzești, în Oltenia profundă a scriitorului. Iar Oltenia asta, pentru un ardelean, e un tărâm straniu, încifrat, greu penetrabil și, drept urmare, ca orice ținut străin, fermecător.
Am încercat să citesc "La Lilieci" primăvara. N-a mers, că prea mirosea a viorele. Am reluat-o vara. Nu intra, că fugea gândul către ștrand.
Pe la sfârșit de octombrie însă, s-au deschis cerurile și lectura a început să curgă. Acum, în decembrie, merge la fix cu dovleac, mere coapte și scorțișoară − păcat că e pe terminate deja.
