Jurnalul Diavolului
Lucifer, arhanghel, serafim în Departamentul de Cultură şi membru „CEO (Completa şi Eterna Omniscienţă)", decide să ţină o evidenţă a activităţilor şi experienţelor sale, însemnări scrise de un narator evident plin de trufie, de un orgoliu dus la extremă care parcă îl previne pe cititor încă de la început să nu ia în serios ceea ce urmează să citească. Notiţele sale pornesc într-un timp înaintea Creaţiei şi se termină în anul 2007 cu complotul lui Dick Chaney care încearcă să-l înlocuiască pe Prinţul Întunericului. Între aceste două momente în existenţa universului, naratorul prezintă în fiecare însemnare contribuţia sa la evoluţia istorică a pămîntului. De exemplu, dacă în prima zi, Dumnezeu a creat lumina, Diavolul a creat întunericul. Cînd s-au creat animalele şi omul, Lucifer a făurit lipitoarele, viespii, lăcustele, etc. Contractul cu Ponţiu Pilat şi cu Iuda au asigurat moartea lui Isus, cu toate că în cele din urmă mesajul Mesiei nu a fost uitat. Mai tîrziu îi va cunoaşte pe faraonii egipteni, apoi pe Attila, pe Dante (care după moarte realizează că o vizită în Infern şi existenţa eternă aici nu sunt unul şi acelaşi lucru), pe Vlad Ţepeş (aici include o scrisoare de mulţumire din partea voevodului), şi mulţi alţii. El povesteşte despre cum era să se dea bătut în perioada de la începutul Evului Mediu, când Creştinismul era în floare (dar că şi-a revenit când a văzut cruzimea celor din Asia), despre „tocilarii de la Departamentul de Cercetare Biologică" care au inventat ciuma, despre faptul că el l-a împuşcat pe JFK (din greşeală! S-a descărcat arma pe care o testa), sau despre faptul că a a mers totuşi prea departe atunci când a decis s-o facă vedetă pe Celine Dion. Practic, tot ceea ce s-a întâmplat rău în lumea asta şi toate succesele oamenilor consemnaţi în istorie drept cuceritori iscusiţi sau scriitori geniu au existat datorită lui Lucifer. Faptul că A-Tot-Puternicul pare să vină periodic cu ceva care să-i dea lui Lucifer peste cap toate planurile (Potopul, Mesia, descoperirea Americii) pare să fie singurul element negativ în acest jurnal, restul însemnărilor înfăţişând per ansamblu imaginea unui diavol căruia îi merge foarte bine.
Stilul este unul care, cred eu, se ridică la nivelul lui Woody Allen, în mod special în ceea ce priveşte atât absurditatea textului în sine, cât şi tonul lejer cu care naratorul prezintă o sumedenie de oameni cruzi şi de fapte groaznice din istoria omenirii. Jurnalul Diavolului este astfel precum acele bancuri care, deşi nu îndeplinesc foarte multe dintre criteriile corectitudinii politice, ni se par totuşi extrem de hilare, bancuri care nu au ca scop să jignească pe cineva, ci mai degrabă să ne facă să privim acea partea întunecată din noi, nu a pentru a ne folosi de ea, ci, din contră, pentru a o batjocori.
