Idila pe un turn
Mărturisesc că, de când eram încă în gimnaziu, m-am îndrăgostit pur și simplu de romanele lui Thomas Hardy. Și nu doar datorită evocărilor atât de reușite și de expresive ale tărâmurilor britanice mai mult sau mai puțin fictive, ci mai ales datorită de protagoniștilor prozatorului englez, pe care i-am privit adesea cu admirație ca pe niște supraviețuitori îndărătnci, gata să înfrunte soarta, să-și asume destinul, nu fără suferință poveri grele, sfindând epoca și vremurile nedrepte care îi stigmatizau și care îi făceau să ispășească pedepse disproporționate în raport cu acțiunile lor. Spre deosebire de personajele lui Dostoievksi sau Zola (dacă e să menționez doar doi clasici care îmi vin acum în minte), protagoniștii lui Hardy nu sunt niște răzvrătiți, protestatari autentici, ci ei sunt provocați să reziste pur defensiv, încercând să pareze oprobiul public și grelele cătușe ale convenționalismului de epocă. În ciuda faptului că se montează pe conflicte puternice și pe ciocniri extreme, romanele lui Thomas Hardy nu sunt brăzdate de aprofundări filosofice, de demonstrații ideologice iscusite - ele propun un alt soi de opozant al timpurilor: cel capabil să îndure și să învingă prin răbdare, prin capacitatea de a aștepta, de a se resemna, cu prețul izolării, cu prețul asumării nefericirilor trecătoare. Tocmai pentru că propune un model particular de protagoniști, am fost bucuros să regăsesc acest tipar de personaj într-un roman de Thomas Hardy, tradus de curând în limba română, la Editura Art.
Ca multe din prozele autorului englez și această narațiune este tot una de dragoste, în care sunt anternate caractere și relații inadecvate epocii. În esență, este vorba de o poveste de amor familiară, greu de desăvârșit în vremurile în care se petrece acțiunea (secolul XIX), între un bărbat și o femeie de vârste și condiții diferite. În această compoziție totul pare să stea sub semnul conflictului: de la originea și statutul protagoniștilor, la aspirațiile acestora în raport cu nepermisiva epocă victoriană, la trăirile lor și chiar până la cadrul în care se desfășoară povestea, anume locul preferat de întâlnire al amanților, un monument-turn de observație (jumătate e învelit în giugliu fremătător al vegetației albăstruie, iubit de întuneric, în vreme ce cealaltă jumătate e luminoasă, veselă, curată, poleită de soare). Având bărbatul plecat în străinătate de mult timp, Viviette (sau Lady Constantine), o nobilă engleză, aflată la a doua tinerețe incearca să ducă o viață cât mai retrasă și mai discretă în conacul său, căutând, nu fără regrete, să se ridice la înălțimea promisiunii fidelității pe care a făcut-o. Convingerile, reținerile și eforturile ei încep să se destrame când Viviette îl întâlnește pe Swithin, un astronom pasionat și ambițios care își ocupă timpul studiind cerul, chiar din turnul-monument aflat pe proprietatea lui Lady Constantine. Swithin este însă lipsit de mijloace materiale, provine dintr-o familie inferioară ca rang celei lui Viviette și pe deasupra este cu 10 ani mai tânăr decât ea. Viviette este o pradă ușoară înamorării (provenind dintr-o căsnicie monotonă) si acceptă să petreacă tot mai mult timp alături de Swithin și chiar să devină un soi de mecena pentru a valorifica talentele tânărului. Swithin pe de altă parte trăiește în primitivul eden al inocenței, iar paradisul lui se află în ceruri și nu în ochii unei fiice a Evei (sub tâmplele lui pulsau ganduri dar nu despre frumusețea altor femei, ci despre piveliștile siderale și configurațiile constelațiilor).
