„Ficţiunile“ lumii culturale şi regenerarea gîndirii critice

Ar fi bine să ne imaginăm o „hartă“ a receptării „gesturilor“ culturale realizate în ultimii 30 de ani. O hartă de acest fel ar putea cuprinde o diagramă a temperaturii în funcţie de  impactul acelor gesturi în lumea culturală românească. Dacă efectele acţiunilor sale ar fi cuantificabile şi „traductibile“ în scheme atît de simple, am fi fără îndoială surprinşi de discrepanţe. Unele acţiuni ar apărea ca adevărate „seisme“, altele abia dacă ar putea fi sesizate. Totul are de a face cu sensul pe care îl inventăm pentru anumite acţiuni şi gesturi, cu impactul mai mult sau mai puţin meritat al acelor acţiuni, un sens care, de cele mai multe ori, nu are nimic de a face cu conţinutul acelor gesturi sau cu valoarea lor reală. Supradimensionăm operele unor autori şi minimalizăm cărţile altora. Investim stimă  nemeritată în intelectuali publici şi mediatici şi îi condamnăm la uitare pe cei mai discreţi. În loc să mergem la sursă, să citim cu creionul în mână şi să gîndim pentru noi înşine, cădem pradă acelor „ficţiuni“ care ţin de fabricarea imaginii unui autor. Pentru a se impune cu forţa în spaţiul public, imaginea unui „autor“ (a se citi marketingul) apelează la strategii ameţitor de multiple. Astăzi, autorii se pot legitima în nenumărate feluri: prin comportamentul public, chiar dacă acţiunile lor nu au decît rolul de a spori propria lor imagine; cei mai în vîrstă se pot legitima prin comportamentul de dinainte de 1990 sau prin apartenenţa – mai mult sau mai puţin imaginată – la o „elită“ culturală (altă „ficţiune“: obsesia elitei şi a elitismului – formă de „aparthei­d“ cultural). În timp ce rezistenţa adevărată şi cei care au opus-o sînt cvasinecunoscuţi, „vedetele“ culturale se transformă peste noapte în disidenţi şi victime ale comunismului. Să fii considerat disident sau anticomunist a devenit o strategie de imagine şi de legitimare. Să ai o atitudine, oricît de neînsemnată şi lipsită de sens ar fi ea în 2013, contează în termeni de imagine. Este mai important şi mai „eficient“ să existe iluzia că te „lupţi“. Nu contează dacă adversarul tău este imaginar sau dacă contextul „luptei“ a dispărut de 20 de ani. Faptele reale şi acţiunile concrete par să nu mai conteze de vreme ce există o aură şi o sugestie în mentalul colectiv. Prezentul înecat în consumismul necritic nu pare să conteze. Ne place să credem în ficţiunile pe care le inventăm, să inventăm adversari şi ţapi ispăşitori. Construim idoli acolo unde ar trebui să vedem un comportament prea omenesc.

Citeşte restul articolului aici.