Elegie valaisană a lui Paul Celan şi România

Paul Celan avea puternice legături cu Geneva, unde a călătorit de mai multe ori, la sfârşitul anilor '50, pentru a lucra ca traducător la Biroul Internaţional al Muncii. Acolo l-a cunoscut pe Jean Starobinski, căruia i-a cerut de mai multe ori sfatul în legătură cu problemele lui de sănătate, pentru că, în afară de numeroasele sale activităţi din domeniul literaturii şi istoriei ideilor, Starobinski este medic, iar în 1962 a susţinut o teză despre istoria tratării melancoliei. Totuşi, cea mai importantă figură geneveză care figurează printre cunoştinţele lui Celan rămâne Bernard Böchenstein, profesor de limba germană la Universitate şi partenerul său de corespondenţă din 1962 până la moarte. La Neuchâtel, îl vizitează de mai multe ori pe Friedrich Dürrenmatt. În Zürich le dă întâlnire tuturor prietenilor săi din diverse colţuri ale lumii. Şi dacă adăugăm sejururile în Engadine (1959) şi în Tessin (1967), putem avea o imagine destul de completă despre cât de bine cunoştea Celan Elveţia. Există câteva dovezi şi în opera lui: o poveste, Gespräch im Gebirge, scrisă în urma unei întâlniri ratate cu Th. Adorno, la Sils-Maria (1959), şi poeme precum: Zürich, Zum Storchen, scris în mai 1960, cu ocazia primei lui întâlniri cu Nelly Sachs, Oberhalb Neuenburgs, dedicat lui Lotti şi lui Friedrich Dürrenmatt după o scurtă vizită la Neuchâtel în septembrie 1964, şi, bineînţeles, cele două versiuni din Walliser Elegie.

Citeşte restul articolului în România literară.