E van F prezintă: Familia mea și alte animale – Gerald Durrell
Nu sunt o mare iubitoare de animale. Aş putea spune din contră, dacă nu mi-ar fi teamă de privirile dezaprobatoare ale tuturor. Sunt, în schimb, o mare fană a scriiturii inteligente, îndrăgostită de pofta de viaţă şi de dorinţa de a trăi copilăria fără griji şi fără oprelişti, o amatoare de vorbe deştepte şi de amănunte „de interior“ de calitate zărite pe gaura cheii, dar mai ales, sunt cea care vrea să aibă mereu bilet în faţă dacă piesa anunţă să se lase cu ceva ironie fină şi umor englezesc. Mi-a plăcut pentru toate acestea şi pentru încă pe atâtea Familia mea şi alte animale. Nici nu reuşesc să mă hotărăsc la ce să mă opresc.
Un concediu extraordinar în însorita insulă Corfu a cărui amintire mi-e mai vie decât plimbarea de ieri după-amiază din parc mi-a stârnit curiozitatea tocmai pentru că ştiam că insula nu se laudă cu o amplă mişcare culturală de forţă. Ştiam că Henry Miller îl vizitase pe Lawrence Durrell pe vremea când acesta locuise în Corfu şi cam atât. Ce căuta familia Durrell în Corfu şi nu în mereu ploioasa insulă engleză nu ştiam, tot aşa cum nu ştiam nici de comorile ascunse în această familie. Am aflat acum că, pur şi simplu (nu din senin, pentru că în Anglia rareori e senin) într-o zi în care fraţii îi erau bolnavi Lawrence Durrell, fermecat de o scrisoare a unui prieten care zăbovea de ceva vreme pe meleaguri greceşti, îi propune mamei mutarea „la soare“, unde nimeni nu va mai fi bolnav, operele s-ar putea scrie într-o atmosferă aşa cum un geniu precum el însuşi o merită şi unde nimic nu mai miroase a eucalipt.
