„— Dar pentru numele lui Dumnezeu, zise Tom. (…) Ziua de azi n-o s-o uit niciodată! Știu eu sigur, niciodată n-o s-o uit!

Prin fereastra  pivniței, bunicul privi copacii care fremătau într-un vânt nu chiar atât de cald.

— Ba o s-o uiți, Tom, zise el, ba o s-o uiți.”

Da, fix citatul de mai sus este esența acestui roman, asamblat retrospectiv de Bradbury dintr-o serie de povestiri (povești?) despre copilărie. Lucrurile atât de unice și minunate  (sau terifiante) încât umplu cu vârf o întreagă minte de copil și dau pe-afara realității comprehensibile – dar totuși, chiar și-așa, noi ca adulți tot le uităm.

Sau, mai bine zis, nu le uităm, căci ele nu sunt definitiv pierdute: doar sunt prinse pentru eternitate în acea vară infinită (de 1928 pentru autor, de anii 80 pentru mine, 60, 70 sau 90 pentru alții) care nu va pleca niciodată nicăieri – numai că nu mai știm noi s-o regăsim. Și, spre deosebire de amintirile noastre, care au așezat totul într-o ordine rațională și s-au acoperit cu praful auriu al nostalgiei, nu erau deloc structurate în forme clare – și nici nu erau chiar atât de icoane sclipitoare. Pentru că includeau și miracole, dar și moarte, și entuziasm, dar și groază și, mai ales, foarte multe lucruri deocamdată inexplicabile.

Citește în continuare aici.