Dracula nu e mort. Ce surpriză, nu?
Vlad Dracula vrea să-şi facă dreptate. Cum? Ce spune domnul sangvinic de acolo, din spate? Că nu există Vlad Dracula? Că avem de-a face cu încă o carte care face mişto de istoria românilor, care îl vampirizează pe voievod sau pe orice descendent de-al lui, care aruncă în întuneric biata noastră ţărişoară?
Ei bine, da! Şi ce dacă? Jurnalul unui vampir îşi bate joc, mai întâi de toate, chiar de vampiri. Dracula care apare aici îl urăşte din toată inima (?, nu sunt sigură că această specie prezintă această caracteristică anatomică) pe Bram Stoker, cel care l-a încondeiat cum a putut mai bine la nivel internaţional. Încearcă să se lase de... să se lase, înţelegeţi voi, nu e nevoie să devenim sângeroşi, aşa, de dimineaţă. Dar nu-i prea iese. Când eşti junkie, eşti junkie şi nu ai ce face.
Tot din cauza dependenţei sale seculare, acest vampir care şi-a adus nemurirea fix în zilele noastre face şi alte nefăcute, neobişnuite pentru cineva de rangul lui. Are un laborator unde încearcă să arunce în aer mituri - un fel de Vampire Discovery. Aleargă după tot felul de mirese palide, dar cea mai importantă femeie din viaţa (?) lui e Mămica. Este uşor obsedat, în sensul că scrie mereu topuri cu ce îi place, dar mai ales cu ce nu îi place. Nu înţelege, ca mulţi dintre noi, societatea consumeristă, curentul eco-bio şi vegetarian. Nu pricepe de unde toată agitaţia asta de Sfântul Valentin. Dar se adaptează.
Cartea îşi are dozele ei uriaşe de umor. Încearcă să contracareze trendul ultimilor ani buni, Twilight Saga, cu tot cu personajele sale grave, lipsite de zâmbete, care trăiesc (?) mereu periculos şi care reuşesc mai tot timpul să nu rezolve nimic. De fapt, pe vampirii tineri din generaţia iPad, Vlad al nostru îi numeşte, pe faţă, papiţoi. Se delimitează de ei, trage linie, nici măcar el nu se simte atât de ciudat, atât de special, atât de siroposo-romantic-contemporano-inutil. Vlad e un vampir normal. Doarme într-un sicriu şi, de multe ori, nu-şi mai aminteşte pe cine a mâncat noaptea trecută.
În Jurnalul unui vampir, Vlad Dracula rezolvă zilnic câte ceva. Îşi umple timpul nemărginit cu dorinţa de a scrie despre adevăratul trai (?) din Munţii Carpaţi. Este modul lui de a îndrepta mojiciile şi exagerările care s-au înşirat până acum despre el. Vrea să demonstreze că este un tip cult - merge la Liliacul - dar şi priceput la toate - inventează coşciugul pliabil. Nu e o simplă creatură a nopţii, este o persoană (?), uşor obsedată de ordinea lucrurilor, care vrea să devină mai bună.
Şi mai ales te face să râzi. Cu poveştile lui naive, cu încercările lui de a coborî neobservat printre muritorii de rând. Volumul este scris „de mână", o mână enigmatică, deoarece autorul real nu este menţionat. Ilustraţiile sunt absolut hilare, inspirate, de la facturi de întreţinere a castelului până la orarul de la Băutorii de Sânge Anonimi. Sau rebusuri care chiar pot fi rezolvate acolo, pe hârtia calitate lux a volumului. Este un act de divertisment extrem de bine elaborat, în care confirmă scriitorul ştie că se foloseşte din nou, asumat, de faţeta comercială a lui Dracula. Ştie că ştim că îl recomercializează pe urât, dar nu dă doi bani pe asta. Este o lectură penumbrică, dar foarte relaxantă, o experienţă autoironică povestită prin degetele transparente ale celui mai celebru vampir al omenirii. Şi vestea bună este că rulează în serial.
