Despre „Cartea albă cu Apolodor sau Apolododecameronul” de Florin Bican (Editura Arthur, 2019)
Dacă pinguinul lui Gellu Naum avea nevoie de o rimă călăuzitoare (Moșilor – răcitor – zâmbitor – Labrador – cor – scamator – dansator – ușor – tenor etc.) în procesul căutării familiei (a sinelui și a unui scop în viață), Apolodorul lui Florin Bican are de la bun început mai multă siguranță de sine. Este o încredere care, scoasă din context, ar părea iritantă pentru un cititor neavizat. O perspectivă mai largă i-ar permite să vadă că Apolodor nimerește într-o țară în care fiecare pinguin se simte îndreptățit să-și exprime opiniile și să le prezinte ca și cum ar fi adevăruri – ceea ce nu este departe de un alt posibil adevăr general, ideea că fiecare om trăiește într-o realitate a sa, în funcție de experiențele acumulate. În plus, Apolodor nu mai trebuie să traverseze toate continentele pentru a parcurge o mică istorie a omenirii (așa cum se întâmplă în Cartea cu Apolodor a lui Naum). În mod surprinzător la prima vedere, nici nu este obligat să creeze noi prietenii stabile (ca în A doua carte cu Apolodor, unde apar leul Amedeu și cangurul Ilie). În noul Labrador, diversitatea pinguinilor iese la suprafață prin terminații diferite (Apolodrama, Apolodorongo, Apolodiabet, Apolodesign) care reprezintă principala caracteristică a personalității lor (caracteristici duse la extrem, în orice caz). Există și o anumită contopire a culturilor – „Cumnatul Apolodorongo, / Un pinguin străin, din Congo... / Nașul Apolodorian, / Cu pașaport american / (...) / Vecinul Hapolodoriu – / Un pinguin mai tuciuriu” (p. 10)
Citește întreaga recenzie scrisă de Teodora Leon pe blogul ei.