”Cea mai frumoasă istorie a fericirii” începe cu Socrate. Ce mai rămâne astăzi din ideea de fericire?

De unde și cum am început să conștientizăm fericirea și cum am început s-o conceptualizăm? "Fericirea nu înseamnă odihnă. Fericirea înseamnă curaj" scrie pe coperta a patra a Celei mai frumoase istorii a fericirii.

În cartea mai sus numită, Cea mai frumoasă istorie a fericirii (editura Art), autorii Andre Comte-Sponville, Jean Delumeau si Arlette Farge o iau cu fericirea de la anna la caiafa. O carte interviu scrisă pe măsură ușurătății ființei, adică accesibil și esențial. Veți afla, dacă n-o știați până acum, că, deși filosofia este utilă în căutarea fericirii, aceasta nu este neapărat un țel al ei. Și totuși suntem inevitabil și fără nicio șansă de eliberare, legația de glia filosoficească. Din momentul în care conștientizăm că vom muri, gândim (sau credem că gândim) moartea. O filosofăm. Așa și cu fericirea. O conceptualizăm pentru că ne străduim s-o înțelegem și să trăim cea mai bună dintre viețile posibile.Astfel, la început a fost Socrate, răspunde primul interogatoriului Andre Comte-Sponville. Cu adevărat am început să cădem pe gânduri de când Socrate a deplasat interogația presocratică de la "Ce este ființa sau natura?" la "Ce este omul?". Filosoful francez spune că e necesar să gândim fericirea, așa cum e necesar a gândi orice. Pentru a ne asigura o viață, dacă nu ideal de frumoasă, atunci măcar cea mai bună dintre viețile posibile, fericirea trebuie gândită atât în plan teoretic, rațional, cât si practic (trăită, la propriu).

De la Socrate a pornit cel mai limpede întrebarea "Ce este o viață bună?". Să fie oare un virtuos, un om moral și adâncit în cele sfinte un om fericit? Sau e vorba strict de satisfacerea unor plăceri? Eh, Socrate zice că sunt ambele. Adică binele suprem înseamnă să fii fericit întru moralitate sau moral întru fericire. Pentru filosofii greci nu exista (sau nu puteau concepe) dimensiunea unei minți diabolice ce poate fi autentic fericită în prihana sa. Da, există plăceri meschine, "rele", însă nicidecum ce numim fericire în mod tradițional. Acum, evident, virtutea nu mai este suficientă pentru a fi fericit. Căci, de la Kant încoace, a doua revoluție-ruptură în gândirea filosofică, noi, oamenii nu mai avem (poate chiar naivitatea aia frumoasă, aș îndrăzni) de a crede în binele suprem.

Imediat după Socrate, "filosofii greci vor fi niște filosofi ai fericirii, niște eudemoniști".
În era postsocratică, apar alte școli. Aristotel, spre exemplu, credea că orice ființă tinde spre bine, iar fericirea este binele omului și orice facem, facem ca să ne fie bine. Epicurismul (ceea ce astăzi este mai degrabă un termen peiorativ și trivial) nu avea legătură cu desfrâul, cu plăcerile senzoriale lacome.

Da, epicurismul este o doctrină a plăcerii, însă este un paradox căci reușește să îmbine atât frumusețea, până la urmă umană, a hedonismului cu ascetismul. Ca să fii fericit, trebuie să-ți limitezi dorințele. Amplifică-ți plăcerea, dar redu numărul obiectelor ei, ești nefericit atâta timp cât ești în căutarea Graalului, celor utopice, celor ce-ți condamnă existența la o năzuință fără sfârșit și fără căpătâi. Totuși, zice Epicur, există suferințe care pot antrena și genera mai târziu plăceri.

Citeşte restul articolului aici.