Cantece pentru aici. Czesław Miłosz - Podul de catifea

„One clear stanza can take more weight/ Than a whole wagon of elaborate prose" („O singură stro­fă poate cîntări mai mult/ Decît un întreg vagon de proză construită"), scrie Czesław Miłosz în A Treatise on Poetry (Tratat despre poezie). Poezia este pentru Miłosz felul în care se poate apropia cel mai bine de lume și de Dumnezeu. Totuşi, proza şi eseurile din Privind spre Golful San Francisco şi Gîndirea captivă pot pune varii lumini asupra poeziei sale, în măsura în care ele sînt nu contrapunctul, ci o formă complementară de exprimare, adaptată unei nevoi de înţelegere a lumii aşa cum se roteşte ea într-un anumit moment, la care se adaugă o nesfîrşită căutare a unui punct de sprijin pentru fiinţa umană tîrîtă într-o istorie dramatică. „Sînt aici. Aceste două cuvinte cuprind tot ce se poate spune, de la ele încep şi la ele revin. Aici, adică pe acest pămînt, pe acest continent, în acest oraş, în această epocă, pe care o numesc epoca mea. [...] Nu-mi sînt date nici un alt loc, nici un alt timp, iar de sentimentul perisabilităţii mele mă apăr atingînd masa. Este ceva elementar, dar oare ştiinţa vieţii constă în descoperirea treptată a adevărurilor elementare?" (Privind spre Golful San Francisco). Antologia de poeme Podul de catifea surprinde tocmai drumul parcurs de la descoperirea acestei perisabilităţi pînă la găsirea măcar a unui fir de iarbă care să redea lumii chipul, concreteţea, căldura, lumina. ÎnCîntec, Czesław Miłosz constată că inocenta topire a sinelui cu lumea începe să se stingă: „Pămîntul se desparte de-un ţărm pe care stau,/ arborii lui şi iarba lucesc tot mai departe./ Castani înmuguriţi, mesteacăn de lumină,/ nu vă voi mai vedea. Vă îndepărtaţi cu oameni obosiţi,/ cu legănatul soare precum un steag în noapte,/ mă tem de însingurare, eu am doar trup şi-atît/ - strălucitor în beznă, o stea cu mîini cruciş,/ încît mi-e groză să mă văd. Pămînt,/ tu nu mă părăsi". Cu o disperare temperată, poetul caută să găsească o cale regală pentru a se apropia din nou de lucruri, de lume, chiar cu toate ale ei, cu grozăviile istoriei, cu spectrul răutăţii, al rănilor de tot felul, al morţii: „Credinţă-i şi dacă o rană înfloreşti/ În talpă cu piatra, şi-adînc te gîndeşti/ Că piatra-i făcută doar pentru a răni/ Priviţi umbra pomului, lungii ei cleşti/ Şi-o umbră de floare şi umbre omeneşti:/ Ce nu are umbră, nu poate trăi" (Credinţă). Căderea în lume, oricît de tristă, e în permanenţă însoţită de compasiune şi umilitate faţă de sine și de ceilalți: „Eu, om sărman, văd o mulţime de oameni albi fără strai,/ Neliberi. Văd un crab cu carnea lor hrănindu-se din plin" (Cîntecul cetăţeanului). Parte a acestei compasiuni şi umilităţi vine şi din luciditatea cu care se priveşte pe sine şi pe ceilalţi: „Unii se retrag în dulcea disperare,/ Tare ca tutunul, ca vodca băută în ceasul pierzaniei./ Unii au speranţa celor proşti, rozie ca un vis erotic. //Alţii îşi află pacea în idolatria patriei,/ Care poate dura mult,/ Fără a depăşi însă secolul nouăsprezece./ Dar mie dată-mi e cinica speranţă,/ Că de cînd am deschis ochii, n-am văzut decît focuri şi măceluri,/ Doar nedreptăţi, umilinţe şi jena celor trufaşi./ Îmi e dată speranţa răzbunării pe alţii şi pe sine,/ Căci am fost cel ce a ştiut/ Şi n-a tras pentru sine, în vreun fel, foloase." (Bietul poet) Şi bietul poet continuă să privească în jur, să se aplece asupra lumii, cu umilitate, neputinţă şi chiar culpabilitate. Bietul creştin priveşte ghetoul, unul dintre cele mai profunde şi mai pregnante poeme, pune sub lupă degradarea trupului, descompunerea, trupurile acoperite de furnici, locurile de spaimă, pîndite de „cîrtiţa-străjer". Dar chiar cînd învăţăturile vieţii sînt mai dure decît orice tratate, cînd frica se strecoară înăuntrul său: „Cămări în mine-am ascultat cu trosnet/ Şi-n care nu te poţi uita pe-a cheii bortă"(Învăţătura), cînd totul devine insuportabil, aproape copleşitor, tot ştie ce are de făcut: să iubească. Să iubească brazii, mestecenii, gîzele, grădina pe care o sapă, dar şi oamenii cu toate imperfecţiunile lor. Oamenii, cunoscuţi sau nu, vin să locuiască în încăperile sale, iar el îi primeşte cu tandreţea celui care acordă nu numai adăpost, ci aproape o memorie trupească: „Paulina, casa ei are o fereastră spre livadă,/ unde adun mere gustoase lîngă cocină,/ presînd cu degetul mare bălegarul,/ alt geam dă spre fîntînă (las să-mi cadă găleata, să sperii verzile broaşte din sălaşul lor)./ Paulina, muşcata, lutul rece, bătut, patul tare şi cele trei pene,/ crucifixul de metal şi icoanele/gătite cu palmier şi roze./ Paulina-i demult moartă, dar există"(Pe pămîntul nostru). Totuşi, cîntecele sale se deosebesc de ale lui Walt Whitman, pentru că ele nu eludează tragicul, fragilul, rănile. Cîntecele sale de bucurie sînt nuanţate de luciditatea unui om trecut printr-o lume scoasă din matca ei. Pe dedesubtul cîntărilor aduse vieții răzbat tot felul de drame: „ACEST CEVA e la fel cu gîndul celui fără cămin,/ umblînd prin oraș străin,/ E asemeni clipei cînd evreul împresurat/ vede apropierea căștilor greoaie de jandarmi germani. // Este ca atunci cînd prințul pleacă-n oraș și vede lumea/ cu adevărat: mizerii, bătrînețe, moarte. // ACEST CEVA poate fi comparat cu fața cuiva teapăn,/care-a-nțeles că-i părăsit pe totdeauna./ Sau cu diagnosticul despre o boală ce nu are scăpare./ Fiindcă ACEST CEVA e ca lovirea de un zid pietros/ ca să-nțelegi că zidul nu va ceda vreodată rugilor noastre"(Acest ceva). 

Citiţi restul articolului aici.