Când oprimarea otrăvește sufletele, speranța se ascunde în „Testamentele” lui Margaret Atwood
„M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și iată: totul este deșertăciune și vânare de vânt”, ne spune Ecleziastul în Biblie și, ironic, puținor subiecte li se potrivește mai bine această cugetare decât teocrațiilor. Indiferent că suntem credincioși sau atei, cert putem fi de acord cu faptul că toate așa-numitele „Împărății ale lui Dumnezeu pe Pământ” care au existat de-a lungul vremurilor (de la regatele cruciate la „califatul” Daesh, și, în viitor, emiratul taliban, Iranul ayatollahilor sau Arabia Saudită) și s-au crezut eterne nu au fost nimic altceva decât praf în vânt. Vântul a venit poate după decenii sau chiar veacuri, dar până la urmă a venit întotdeauna și le-a spulberat.
Oare ar fi Galaadul, Statele Naționale ale Americii, excepția de la regulă? Poate că așa am rămas cu o amară bănuială după Povestea Slujitoarei (tradusă la Paladin, aici, iar o recenzie pe larg aveți aici), dar Atwood revine cu Testamentele și îi pune oglinda în față. Iar ce se vede acolo este ruina… sau cel puțin îndârjirea unor femei (și bărbați) de a face ceva – pentru a ciobi fie și măcar o cărămidă, cât de mică, din Zidul aparent inexpugnabil de care atârnă atâtea leșuri spânzurate…