Axolotul, de Julio Cortázar
Scurta povestire despre un caz rarisim în natură – „involuţia” creaturii numite axolot de la viaţa terestră, la care nu s-a putut adapta, la cea acvatică – poate da fiori. Şi multe învăţăminte. Naratorul însuşi este subiectul uneia dintre cele mai spectaculoase transformări (literare), din reprezentant al speciei umane, cea mai evoluată, într-un axolot primitiv. Iar descrierea procesului este mai captivantă şi mai plină de înţelesuri decât orice manual de dezvoltare personală bazat pe „fă aşa!”.
Lectura debutează cu prezentul în care autorul este deja un axolot, apoi glisează spre trecut, pentru a explica felul în care a ajuns aici. Este un pasionat de animale, de natură şi de plimbări cu bicicleta. Suprasaturat de tigri şi pantere, contemplă într-o zi o expunere temporară a unor axoloţi. Ceea ce începe cu un moment de atracţie devine direcţie de destin. Acesta este primul mesaj: nu este nevoie să-ţi spună alţii cine eşti, vine clipa în care ştii şi singur. Pas cu pas, decriptează specia, mergând în profunzimea vieţii acestor creaturi inclusiv prin studii extinse la bibliotecă. Fascinaţia iniţială a devenit obsesie. Şi de aici lecţia următoare: când eşti pe drumul tău, oricare ar fi el, vrei să ştii toul despre lumea cu care începi să te identifici. Este un soi de necesitate de identitate, dacă se poate numi astfel, perceptibilă la orice pasionat de o profesie, de pildă.
