Adevăr sau provocare?
Ai Facebook? Circulă butada potrivit căreia dacă n-ai Facebook, nu exişti. Se-nţelege, în mediul virtual. Horia Corcheş, autorul romanului pentru copii Istoria lui Răzvan (Editura Art, 2014), trece în liga mare şi propune în noul său roman, Partaj (Editura Art, 2016), o poveste de iubire hrănită din numeroase interfeţe virtuale, certificînd faptul că, pe internet, orice act se consumă rapid; de aici, banalizarea oricărui gest şi dorinţa acută de diversitate.
Romanul lui Corcheş, bazat pe o naraţiune aparent lejeră, conturează tema depersonalizării. Adesea, discursul eroilor săi se hrăneşte din prejudecăţi. Cauterizînd răni încă deschise, asigură controlul asupra vieţii celorlalţi. Cînd oamenii se transformă, la rîndul lor, în obiecte, prin demascarea cotidianului şi a vieţii intime, internetul devine clauza fatală a existenţei, unde totul este posibil, transparent, doar la un clic distanţă. Vizibilitatea le este permisă prin accesibilitatea şi rapiditatea postării unor impresii care nu aparţin subiectului (deşi sînt asumate ca atare), ci sînt generale, vizează majoritatea cititorilor. Jean Baudrillard scria despre „obscenitatea platitudinii“ (Simulacres et simulation, 1981); mutadis mutandis, publicul internaut este deopotrivă judecător şi parte a unui uriaş panopticum care dezvăluie voyeuristic, prin reţele infinite, slăbiciunile, obsesiile şi dorinţele insaţiabile ale celor care „postează“ – paradoxal, într-o falsă transparenţă, într-o falsă sinceritate, în ciuda „expunerii“ totale.
Angoasa – personaj principal
Oricum, nimic nu se întîmplă „pe bune“ fără să fie mai întîi certificat pe Facebook, fără ca realitatea să fie însoţită de prelungirile ei virtuale: postările pe wall, fotografiile anexate în timp real, curiozitatea maladivă de a şti în permanenţă ce face celălalt – instanţă care devine treptat o simplă proiecţie, o prelungire curioasă a panicilor proprii. În acest sens, este edificatoare următoarea secvenţă din roman: „Se întoarse de la fereastră şi porni laptopul. În virtualitate. În ea îşi construiseră relaţia, dacă ăsta putea fi un cuvînt adecvat. În cei doi ani cît o ţinuse la distanţă, dincolo de zilele cînd se întîlneau, adesea provocaţi de contexte exterioare voinţei lor, în comisii, totul se reducea sau se «construia» prin mesaje, e-mailuri sau pe Facebook. Mediul potrivit. O interfaţă care să nu lase loc unei intimităţi prea explicite, un spaţiu iradiant, fără un punct de echilibru, cu puncte de fugă în continuă mişcare. O fugă continuă. Stroboscopică. A lui. Nici măcar vocea la telefon. Se complăcea în această alunecare, putea să se ascundă, să-şi delege responsabilitatea emoţională, să nege evidenţe, să le pună alte etichete, după plac. Apoi, în cele cîteva luni bune (perspectiva lui, viciată, desigur, de o dorinţă prea oarbă, prea dezechilibrată, prea idealistă şi prea convenţională în proiecţia ei absolută), virtualitatea devenise, e drept, o alternativă amuzantă, ludică, la realitatea momentelor în care îşi puteau manifesta prezenţa concretă. Devenise locul jocurilor de cuvinte, al expresivităţilor erotice, al hîrjonelilor afective. Tot un fel de prezenţă în absenţă. O construcţie virtuală. Ce simplu fusese pentru ea, în cele din urmă, sprijinită de acest mediu instabil, să se desprindă treptat, insinuant, nespecific, săptămîni la rînd, lăsîndu-l pe el să joace rolul ingrat al interpretului de semne. Distanţa concretă, sutele de kilometri dintre ei, şi distanţa virtuală. Iar celălalt… prezenţa vie, de-acolo, de la cîţiva paşi“.
Citește în continuare aici.
