7 shoturi de tragism nomadic
Ca un buchet de flori uscate, Inimă arsă e o carte recompusă din fragede tăceri capabile să ucidă pendulul. Tăceri care strecoară frigul în tine, precum niște ace muiate-n abisul nerostitelor dureri din copilărie. Grotescul nu are nevoie de supranatural, de morți vii sau demoni ca să-ți scrijelească spaima în oase. Aici realitatea mușcă din tine, moartea se ascunde în asasini și drogați. Aici se spun poveștile copilelor ce aparțin unor popoare nomade cu măști de antilopă și cu aripi de fluture, cele care au ieșit din visul ce le ținea închise.
Tabloul durerii se pictează cu viața unor copile din cartierele fierbinți ale Marsiliei, tinere scăpate din mâna părinților și, în lipsa unor valori sau repere certe, ajunse niște simple păpuși de carne în brațele unor bărbați. E caricatura influenței și dictaturii bărbaților, a puterii lor de manipulare în direcția răului, a jocului pe care îl fac cu niște micuțe ce nu prea au de ales și nu îndrăznesc să reziste. Copila de cincisprezece ani din cartea lui Le Clezio nu are în general cunoaștere sau memorie, tot ce face este să se lase dusă pe versurile lui Rimbaud către ceea ce o cheamă. E o tânără din pântecul cărei în fiecare clipă roade cu nesaț o foame de viață imensă.
Jelania poeziei unse peste tenebrele realității, fiecare scâncet de pagină întoarsă devine un ritual de exorcizare a morții și de refacere a unei memorii pe care ignoranța a păstrat-o sub preșul scurgerii timpului. Fiecare pagină este o recompunere a unei lumi scapate din vedere din cauza caracterului său nomad, instabil, o lume pe care adesea o străbați fără să o vezi cu adevărat, cu ochii orbiți de strălucirea oglinzilor. E locul acelora de la care nu se mai pretinde nimic. Doar prețul singurătății.
